Dr. med. Iosif Secasan

Interviu, Jurnal de Caraş-Severin

În Sănătate nu există gratuitate

REŞIŢA - Ce înseamnă să fii medic şi să răspunzi pentru viaţa unor oameni? Dar să fii parlamentar şi să îi reprezinţi? Acestea sunt doar două dintre întrebările cărora doctorul Iosif Secăşan, senator de Caraş-Severin şi vicepreşedinte al Comisiei de Sănătate Publică, le-a dat răspuns în cadrul unui interviu oferit cititorilor Jurnal CS.

Dr. Secăşan ne-a vorbit şi despre situaţia actuală a sistemului sanitar din ţara noastră. Am aflat şi cum e să-ţi doreşti să faci o schimbare şi să nu reuşeşti, dar şi prin ce modalităţi se poartă o negociere în Parlamentul României. Un interviu din care putem vedea că e mai uşor să însănătoşeşti oamenii bolnavi ca medic decât să repari un sistem defect ca şi parlamentar.

JURNAL CS: Sunteţi un nume al medicinii din Vestul ţării. Aşa că eu consider că nu e deloc târziu să vă întreb: de ce aţi ales să fiţi medic?

Iosif Secăşan: Au existat în mintea şi în sufletul meu două momente de decizie asupra carierei mele de medic: primul în clasa a zecea când, premiant fiind, mi-am dat seama că mă atrag mai mult ştiinţele umaniste. Şi am avut această aplecare spre studiul fiinţei umane din punct de vedere anatomic şi fiziologic, nu fiinţa umană în complexitatea ei. Al doilea a fost când am hotărât să devin medic chirurg. La Facultatea de Medicină mi-am dat seama că există cel puţin două dimensiuni în medicină: una e să înţelegi, să discuţi şi să interpretezi şi alta este să ştii, să interpretezi şi să faci ceva ce se vede imediat în urma ta; iar aceasta se numeşte chirurgie. Am făcut chirurgie generală, apoi specializarea în urologie, şi am constatat că trebuie să înveţi totul de la dascălii tăi şi din cărţi. Am învăţat că trebuie să incizezi bolnavul la ora 10 şi la ora 12 trebuie să-l închizi, cu garanţia că se va vindeca. Această garanţie este şi un crez. Şi aici apare deosebirea între chirurgie şi medicina internă, între chirurgie şi orice altceva din viaţa asta.

JCS: Câte operaţii aţi făcut de-a lungul anilor? Aproximativ

I.S.: Au fost mii. Nu reţin numărul lor, important este că reţin toate zâmbetele de recunoştinţă.

JCS: De ce a ales un om cu renumele lui Iosif Secăşan să intre în politică?

I.S.: A fost o chestiune conjuncturală. În 1994 am devenit directorul Direcţiei Sanitare Caraş-Severin. Eram independent în acel moment şi am dorit şi acceptat această funcţie pentru că în instituţia respectivă era nevoie de un schimb de generaţii şi de un alt mod de abordare din punct de vedere al managementului şi al strategiei. În 1996, am avut parte de presiuni politice mari, în anumite localităţi, din partea PNŢCD, să schimb doctorii, să mediez conflictele şi relaţiile de acolo. Eram cumva o posibilă victimă a demersurilor tuturor partidelor. Atunci mi-am dat seama că eu nu am protecţie politică şi că trebuie să mă orientez către o structură politică care să-mi confirme că strategiile şi conduita mea pot fi duse la îndeplinire. Şi am ales un partid în care aveam prieteni, toţi erau tineri şi bărbaţi cu putere în gând, în faptă. Aşa că am mers alături de ei.

JCS: Ca şi medic, aţi avut în mâini vieţile unor oameni. Ca şi senator, aveţi speranţele şi aşteptările lor. Care meserie este mai grea?

I.S.: Într-o discuţie pe care tot cu tine am avut-o în urmă cu trei ani, mai exact când am ales să merg în Parlament, am justificat decizia mea prin faptul că, după atâţia ani în care m-am ocupat de oamenii bolnavi, vreau să fac ceva şi pentru cei sănătoşi. Doream să fac în aşa fel încât să se modifice în sens structural sistemul de sănătate şi nu numai, să folosesc toate pârghiile pentru a veni în sprijinul oamenilor, pentru a avea un acces mai uşor la serviciile publice, care să beneficieze de avantajele unei societăţi moderne şi democratice într-o Românie de alt tip. Singur însă nu poţi să faci mai nimic.

JCS: Cum vedeţi sistemul sanitar din România lui 2011 dintr-o triplă postură: de medic, de vicepreşedinte al Comisiei pentru sănătate din Senat şi, de ce nu, de posibil pacient?

I.S.: Aici e o discuţie lungă şi nu pot încerca nici măcar o rezumare, ci doar o prezentare şi câteva concluzii. În 2011, sistemul de sănătate nu a ajuns la ceea ce eu credeam sau la ceea ce eu doream să se ajungă. În 1997, cadrele medicale au sesizat că sistemul sanitar are nevoie de o lege care să confere un buget propriu, întrucât cel alocat Sănătăţii nu a fost niciodată o prioritate. Şi atunci s-a dat legea asigurărilor de sănătate, a cărei esenţă prevedea ca toţi contribuabilii să depună o sumă la Fondul Naţional Unic al Asigurărilor de Sănătate. Acest fond urma să finanţeze Sănătatea prin creştere de la an la an, până ce ar fi ajuns comparabil din punct de vedere al volumului cu ţările europene. Ca să fim comparabili cu acestea, acest fond, şi cu ceea ce adăuga Ministerul Sănătăţii, pentru că finanţarea sistemului este dublă (de la Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate şi de la guvern, prin Ministerul Sănătăţii), ar fi trebuit să fim undeva la 10 procente din PIB, pentru că în jurul acestei cifre se situează ţările din vestul Europei, iar cele din centru la circa 6-7%, pe când noi ne-am situat, anul trecut, sub 4% din PIB. Ce s-a întâmplat însă cu acest fond? Toate partidele politice şi toate guvernele au produs influenţe negative: mai întâi, au scos 16 categorii sociale ca plătitoare ale fondului; dintr-o pornire populistă, au oferit acestor categorii asigurare gratuită, fără plata contribuţiei, şi fără ca statul să pună înapoi banii respectivi la acest fond, care este al contribuabililor. Apoi, în 2004, au fost scoşi şi pensionarii de la contribuţii, ei plătind până atunci 5%. După aceea, între 2006 şi 2008, s-a redus rata de contribuţie - de la 14 procente s-a ajuns la 10,5 procente. Deşi toţi oamenii politici şi toate guvernele au spus că trebuie să creştem fondurile globale alocate Sănătăţii, aceleaşi guverne au produs influenţe negative. Sănătatea este subfinanţată cronic. Alocarea per cetăţean în Europa de Vest este de 1.000-1.500 de euro, în Est undeva la 500 de euro, iar la noi de numai 150-200 de euro. Pe de altă parte, s-au făcut şi nişte modificări structurale în bugetul alocat Sănătăţii, modificări pe care eu le consider neprincipiale. Guvernul se obliga ca până în 2006 să asigure banii pentru programele naţionale de sănătate. În ultima perioadă, acestea au fost transferate tot pe suportul Fondului Naţional Unic al Asigurărilor (programele de oncologie, diabet, nutriţie etc, suportate din bugetul naţional), lăsând bani mai puţini pentru servicii. Cred însă că cea mai mare criză a momentului este cea de personal. De doi ani de zile se produce un exod masiv al medicilor şi asistentelor înspre Europa de Vest. Anul trecut au fost 8.000 de medici care au plecat, noi avem în total circa 40.000 de medici; la Ministerul Sănătăţii s-au regăsit lunar 1.500 de cereri pentru echivalarea documentelor, acum sunt undeva la 700-800 de cereri. E adevărat, acest exod nu poate fi oprit pentru că forţa de muncă este liberă să circule prin Europa. Însă un studiu făcut în România şi Ungaria arată că principala motivaţie o constitue condiţiile de muncă - dotarea cu echipament şi medicamente şi securitatea actului medical; pe locul doi este lipsa de perspectivă şi abia pe locul trei salarizarea. Medicul specialist are la noi maxim 500 de euro, în ţările europene are 5.000, în timp ce un rezident are aici 200 de euro, iar în Germania 3.000. Nu ne putem lupta cu oferta de pe piaţa europeană. Deci, sistemul medical are o criză de personal, apoi o subfinanţare cronică, la acestea adăugându-se şi conducerea bicefală a sistemului,CNAS şi Ministerul Sănătăţii, care nu au o colaborare foarte bună.

JCS: Dacă mâine aţi putea lua o măsură radicală pentru sistemul de sănătate care ar fi aceasta?

I.S.: Avem o iniţiativă legislativă care aparţine Comisiei de sănătate a Senatului, prin care Casa de Asigurări de Sănătate să fie scoasă de sub Guvern şi Ministerul de Finanţe. În acest moment, Ministerul de Finanţe colectează fondurile, le gestionează,şi acordă Casei Naţionale banii pe care îi consideră de cuviinţă. Casa de Asigurări şi Fondul nu sunt autonome şi transparente. Dacă această decizie legislativă reuşeşte atunci este o măsură radicală. Intenţia a fost ca Fondul Naţional Unic să fie administrat de către Adunarea Naţională a Asiguraţilor. Acest fond este mai mare decât este acum şi trebuie să fie transparent şi să ajungă în totalitate pentru serviciile medicale, iar ministerul să îşi finanţeze separat, din fondurile de stat, programele de sănătate. Trebuie să ţinem seama şi de un aspect structural al acestui fond - acum sunt doar 6 milioane şi ceva de salariaţi, de contribuabili direcţi. Bugetul care se adună este de 15,5 miliarde de lei, iar necesarul este de 18 miliarde. Însă există şi disfuncţionalităţi interne ale fondului, de consum. Principiul de gratuitate trebuie scos din concept şi din mentalitate. În Sănătate nu există gratuitate, totul costă. A, că plătim unii pentru alţii asta e altceva, în nici un caz gratuitate. Trebuie introdus un pachet social care trebuie definit şi de care să beneficieze fiecare individ, iar pentru ce depăşeşte pachetul există coplata sau asigurările private de sănătate. Acest pachet social însoţeşte bolnavul peste tot. Iar dacă politicul consideră că fondul acesta este insuficient, atunci ori lărgeşte baza contribuţiilor, ori măreşte procentul alocărilor bugetare, ceea ce nu îşi asumă nimeni pe criză.

JCS: Ar avea şanse un sistem privat de sănătate?

I.S.: Spitalele private din România s-au construit ca spitale de excelenţă dar nu sunt plurifuncţionale. Ele se înfiinţează pe două-trei discipline (chirurgie plastică, oftalmologie etc) mai mult în ideea unui turism medical intern (adică mergi de la Reşiţa la un spital privat din Bucureşti, dar pe banii tăi, pentru că nu ai asigurări private) sau extern. Anul trecut, s-au tratat în România circa 20.000 de străini (care au optat pentru chirurgie estetică, plastică şi reparatorie sau stomatologie) pentru că aceste servicii sunt mai ieftine cu circa 70% decât dincolo. Sistemul privat este unul scump şi nu ştiu cât ar funcţiona la noi.

JCS: Cum se vede judeţul nostru de la Bucureşti?

I.S.: Un judeţ mic, care nu are o metropolă Totuşi, eu zic că în această guvernare nu am fost marginalizaţi pentru că am stat bine la nivel politic. Preşedintele CJ Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde, făcând parte din staff-ul naţional al PD-L, a făcut eforturi pentru a atrage fonduri în judeţ, atât europene cât şi guvernamentale. Iar sumele nu sunt deloc mici. Eu zic că, spre deosebire de alte judeţe, Caraş-Severinul se vede bine de la Bucureşti.

JCS: Ce aţi dorit să faceţi pentru Caraş-Severin şi nu aţi reuşit?

I.S.: Nu am putut salva Spitalul din Bozovici. Eu consider că, în ideea mult discutatei descentralizări, la închiderea spitalelor trebuia să se ţină seama de voinţa autorităţilor locale pentru că multe dintre el ar fi găsit soluţii pentru plătirea cheltuielilor. Însă am reuşit să fac demersuri la Ministerul Sănătăţii pentru ca Bozovici şi Anina să aibă centre medicale multifuncţionale. De asemenea, îmi pare rău că nu am reuşit să impun o iniţiativă legislativă pentru ca managerul de spital să facă angajări la decizia lui pentru a rezolva o mare problemă a spitalelor din ţară. De exemplu, la nivelul Spitalului Judeţean Reşiţa, există 100 de posturi de medici vacante şi 150 ocupate, iar la asistente au 400 de posturi vacante şi 500 ocupate. Ce funcţionalitate poate avea un spital cu jumătate din posturi vacante? În interiorul grupului nostru parlamentar, propunerea mea, susţinută de doctorul Şerban Rădulescu, nu a fost sprijinită de parlamentarii profesori, care au zis: atunci trebuie să facem asta şi în educaţie!

JCS: Cum reuşiţi să împăcaţi pacienţii care vă aşteaptă la Reşiţa, în fiecare săptămână, cu funcţia de senator şi cu viaţa de familie?

I.S.: Luni, marţi şi miercuri sunt la Bucureşti, joi şi vineri mă ocup de pacienţi, sâmbăta sunt la cabinetul parlamentar, timp liber mai deloc. Practic, este un compromis.

JCS: Experienţa acestui mandat v-a convins să mai faceţi parte din Parlamentul României?

I.S.: Acest mandat pentru mine a fost o etapă în plus de cunoaştere întrucât am înţeles mecanismul statal, legislativ, imperfecţiunile sistemului, relativitatea lui, dar a fost şi o mare dezamăgire, generată de neconlucrarea între partidele politice pentru interesul oamenilor. Responsabilitatea pentru cei care te-au ales trebuie să fie alta. Raportat la meseria mea de bază unde fiecare minut contează pentru a duce ceva la bun sfârşit, în politică nimic nu are finalizare promptă iar lucrurile se lungesc fără sens. Prezenţa mea acolo nu o pot cuantifica pentru viaţa naţiunii, pentru realizarea obiectivelor statale, cred însă că este mult mai puţin importantă decât atunci când nu am fost parlamentar. Am crezut că pot face mai multe lucruri bune pentru judeţ, pentru instituţii şi pentru sistemul de sănătate. Nu ştiu ce va fi anul viitor. Oricum, trebuie să ţin cont de anumite conjuncturi, pe care nu le pot evalua acum, legate de poziţionarea partidului, pe scena politică, şi a oamenilor importanţi din el. Dar acum, în momentul discuţiei noastre, pentru mine decent ar fi să mă întorc la spital, la pacienţii mei. Şi ca să revenim la tonul cu care am început discuţia noastră: eu am o carieră, aceea de medic chirurg. Ca medic, adică pentru binele oamenilor, gândesc şi în Parlament. Şi în tot ceea ce fac încerc să fiu om.

Vă mulţumesc.

Nina Curiţa